Într-o dimineață de toamnă târzie, soarele răsărise încet peste blocurile cenușii ale unui oraș de provincie. Într-un mic parc ascuns între două rânduri uniforme de blocuri, câțiva oameni s-au adunat în jurul unei mese vechi, din lemn vopsit în verde. Printre ei se aflau doamna Elena, pensionară și fostă profesoară de matematică; domnul Gheorghe, fost macaragiu la șantierul naval; și tinerele perechi Andrei și Ioana, născuți în secolul XXII, crescuți cu povești despre epoca de mult apusă.
În timp ce cești de cafea aburindă se înălțau în aerul răcoros, doamna Elena începu să povestească:
„Pe vremuri, magazinele se deschideau devreme, iar cozi lungi se formau pentru pâine și unt. Dar în spatele acelei lipse materiale, exista un sentiment de solidaritate. Ne ajutam unii pe alții când trebuia să reparăm o centrală termică sau când cineva aducea din vacanță câteva conserve de pește. Era o comunitate unită, chiar dacă lipsurile ne defineau zilele.”
Domnul Gheorghe oftă și își aminti de salutul militar și de uniforme: „Nu putem uita paradele de 23 august, când întreaga țară părea că respiră în același ritm. Aveam mândrie pentru realizările noastre industriale – navele ieșeau din docuri și lumea, chiar dacă redusă, se simțea parte dintr-o mare familie.”
Andrei, zâmbind nostalgic, a întrebat: „De unde vine această nostalgie, chiar și pentru lipsuri?” Ioana răspunse: „Pentru noi, e fascinant faptul că oamenii au găsit bucurie în lucrurile simple: o plimbare cu tramvaiul 5, o partidă de table pe scara blocului, concertele din Piața Operei. E ca și cum ar fi avut mai puține distrageri și mai mult timp să fie împreună.”
Pe aleea acoperită de frunze căzute, un suvenir de epocă zăcea pe o bancă – un afiș vechi cu chipul zâmbitor al liderului, dezlipit pe margini. Doamna Elena îl ridică cu grijă și-l întinse în fața tuturor: „Acesta era prezentat la școală, la căminul cultural și la fabrici – un simbol al vremurilor. Astăzi pare kitsch, dar atunci era promisiune. Și noi aveam nevoie de promisiuni.”
Dialogul continua, iar soarele dispăru încet după blocuri, împrăștiind o lumină caldă peste amintiri. Tinerii ascultau cu ochii mari, iar pensionarii își revărsau nostalgia: nu pentru regimentarea gândurilor, ci pentru sentimentul de apartenență și pentru clipele de simplitate autentică.
În seara aceea, fiecare s-a întors în apartamentul său, purtând în suflet un fragment din acea lume dispărută. Povestea nostalgiei comuniste nu era una despre idealizarea regimului, ci despre omenia care înflorea în mijlocul dificultăților – o lecție veche despre cum oamenii pot găsi, chiar și în timpuri grele, motive de a zâmbi și de a se susține reciproc.
Leave a Reply