1. Introducere

Societatea europeană și nord‑americană de la sfârșitul secolului al XIX‑lea și începutul secolului al XX‑lea a traversat o accelerare a industrializării, o urbanizare intensă și conflicte sociale tot mai vizibile, pe fondul transformării relațiilor de producție și al presiunilor pieței muncii. Analiza de față examinează modul în care marxismul a oferit un cadru critic pentru aceste mutații și a furnizat un program politic de emancipare a muncitorilor, preluat și adaptat de organizații diverse în funcție de contextul local. În acest cadru analitic, sunt urmărite traseele prin care primele formațiuni proto‑marxiste s‑au afirmat și s‑au consolidat în spații diferite, de la celule clandestine în Rusia țaristă la rețele mutuale și partide electorale în sudul Europei și la structuri hibride de activism parlamentar și sindical în America de Nord, concomitent cu tranziția către social‑democrația vest‑europeană, care a articulat treptat mișcarea muncitorească între guvernare și societatea civilă. Privind etapele succesive de organizare, de la propagandă subversivă la instituționalizare politică și configurarea “statului‑providențial”, sunt evidențiate strategiile prin care ideile revoluționare au fost convertite în reforme și mecanisme de protecție a cetățeanului, prefigurând un nou raport între stat, piață și individ.

2. Tranziția de la marxismul clasic la mișcările de masă (1870-1880)

În deceniul care a urmat primei sinteze teoretice a marxismului, disciplina muncii şi demografia urbană au suferit transformări semnificative în Europa occidentală.
Industrializarea accelerată a creat o clasă muncitoare concentrată în centrele urbane iar condițiile de viață şi muncă precare au alimentat nemulțumirile sociale.
Marxismul, până atunci elaborat în cercuri academice, a fost chemat să ofere răspunsuri concrete pentru obținerea reformelor şi pentru ameliorarea situației muncitorilor.

În această perioadă, s-a conturat o polemică majoră între marxiștii ortodocși şi adepții reformismului gradual. Édouard Bernstein, într-o serie de articole publicate în Vorwärts, a susținut că progresul social poate fi atins prin participare parlamentară şi concesii pașnice, contestând imperativul revoluționar al lui Marx. Discuția privind necesitatea dictaturii proletariatului versus lupta parlamentar-sindicală a mobilizat cercurile muncitorești şi a educat masele politice.

Germania a fost terenul în care marxismul a fost cel mai rapid transformat într-o mișcare de masă. Partidul Social-Democrat a implementat strategii ce combinau lupta juridică cu organizarea clandestină după adoptarea legilor antisocialiste din 1878. În 1891, la congresul de la Erfurt, SPD a aprobat Programul Erfurt cu obiective imediate de protecție socială şi un scop final revoluționar. Eficiența acestui compromis a demonstrat că marxismul adaptat la circumstanțe represive putea produce succese electorale şi legislative fără a renunța la principiile fundamentale.

În paralel, în Franța şi Marea Britanie, mișcările muncitorești au împrumutat elemente marxiste dar le-au combinat cu tradiții sindicale şi politice locale. Mișcarea muncitorească britanică a avut ca prioritate inițială reforma socială prin intermediul Uniunii Comitetelor Partidelor Muncitorești iar în Franța, Secțiunile de Lucru Social-Democrate au evoluat în SFIO în 1905, reflectând tensiunea dintre cooperarea republicană şi confruntările sindicale. Această flexibilitate contextuală a facilitat diseminarea marxismului în societăți cu tradiții politice diverse.

Astfel, perioada 1870-1880 marchează tranziția decisivă de la teoria marxistă închisă la comunitățile de cercetare la o doctrină capabilă să organizeze, să motiveze şi să mobilizeze masele în vederea obținerii de concesii sociale şi a transformărilor politice de substanță. Această evoluție a pregătit terenul pentru apariția organizațiilor proto-marxiste şi pentru extinderea internațională a social-democrației.

3. Apariția organizațiilor proto-marxiste (1880-1914)

Expansiunea marxismului după 1880 a generat premisele formării unor partide și organizații care au adaptat doctrina la realitățile politice și sociale ale fiecărei regiuni. Sunt analizate trei arii în care apariția organizațiilor proto‑marxiste a transformat ideologia revoluționară în acțiune de masă: Rusia țaristă, cu primele grupuri clandestine și activitate teoretică sistematică; sudul Europei, unde combinația dintre partide electorale și structuri mutualiste a produs modele distincte în Italia și Spania; și America de Nord, unde conjugarea activismului parlamentar cu cluburi sindicale a definit specificul mișcării. În continuare sunt detaliate evoluția organizațiilor, metodele de organizare și impactul acestor configurații asupra transformărilor sociale.

3.1. Rusia țaristă: prima generație de marxiști

Rusia țaristă la sfârșitul secolului al XIX‑lea era definită de cenzură severă, represiune politică și o clasă muncitoare încă în formare, incomparabilă ca amploare cu cea occidentală, ceea ce a modelat canalele de circulație ale ideilor socialiste. În acest cadru ostil, marxismul a pătruns prin traduceri clandestine și prin mediile emigranților revoluționari, generând primele nuclee de propagandă teoretică și organizare. Încă din 1883, Gherman Plekhanov și Serghei Deutsch au înființat la Geneva gruparea „Emanciparea Muncii”, trimițând în imperiu broșuri și manifeste care explicau dialectica istorică și analiza capitalistă; până în 1889, apăruseră în rusă ediții ale lucrărilor lui Marx și Engels, în tiraje de 500-1 000 de exemplare, distribuite în Petersburg, Moscova și Harkov prin rețele de celule de 5-10 intelectuali. În 1897, odată cu apariția Bundului evreiesc din Vilnius, a fost constituită prima organizație marxistă cu caracter național, care a combinat revendicări lingvistice și civice cu cerințe sociale clasice. Până în 1903, efectivele Bundului depășeau 23 000 de membri, iar structurile mutuale, susținute de cotizații lunare de 5-10 copeici, au facilitat greve industriale timpurii în guberniile Vilna și Minsk, în 1902, mobilizând peste 10 000 de muncitori. Extinderea mișcării a fost coordonată prin „Rețeaua Petersburg”, aproximativ 50 de celule de 15-20 de membri care se întâlneau lunar pentru lecturi marxiste și planificarea propagandei. În 1898, reuniunea anuală a celulelor a adoptat o rezoluție privind alianțe cu studenții revoluționari și cu mișcări rurale născute după criza agrară din 1891-1892, ceea ce a dus la o broșură comună tipărită în 5 000 de exemplare și critică la adresa proiectelor de reformă agrară. În perioada 1903-1905, această infrastructură proto‑marxistă a asigurat sprijin logistic activiștilor locali pentru revolte de stradă și pentru primele manifestații de 1 Mai la Sankt Petersburg, Balta și Baku, atrăgând reacția represivă a autorităților. Deși după 1901 represiunea s‑a înăsprit, incluzând în 1904 arestarea a peste 200 de membri apropiați grupării lui Plekhanov, rețelele clandestine au editat peste 30 de publicații și au instruit peste 150 de activiști în școli secrete. Acest nucleu militant a transferat, după 1905, practicile de organizare și disciplina de partid avangardist către mișcarea socialistă rusă, pregătind terenul pentru evoluțiile politice ulterioare.

3.2. Sudul Europei: mișcările socialiste din Italia şi Spania

În Italia, Partito Socialista Italiano (PSI) s a constituit în 1892 prin reunirea mai multor organizații socialiste și sindicaliste care funcționau anterior independent, fixând de la început o combinație de obiective doctrinare și instrumente practice. La Congresul de la Genova din același an, a fost aprobat primul program politic, inspirat de Programul Erfurt, completat de măsuri pragmatice: înființarea a peste 200 de cooperative agricole și de lucru între 1893 și 1900, care ofereau împrumuturi avantajoase membrilor și concurau cu marile companii, precum și crearea a circa 150 de case de ajutor reciproc finanțate prin cotizații regulate pentru acoperirea accidentelor de muncă și a bolilor profesionale. Din 1897, rețeaua secțiunilor locale a organizat campanii de alfabetizare care au ajuns la peste 10 000 de muncitori până în 1905, iar participarea electorală a produs efecte vizibile: în 1900 au fost obținute 32 de mandate locale, iar în 1904 numărul a crescut la 78, facilitând reglementări privind reducerea zilei de muncă la zece ore, siguranța industrială și accesul la servicii medicale municipale în centre precum Milano și Torino.

În Spania, Partidul Socialist Muncitoresc Spaniol (PSOE), fondat în 1879, a rămas marginal până la începutul secolului XX, când ascensiunea Confederației Generale a Muncii (CNT, 1910) a consolidat un curent de sindicalism revoluționar. CNT a promovat greve spontane, ocupații de fabrici și comitete de control muncitoresc în Catalonia și Andaluzia, ajungând până în 1913 la aproximativ 300 000 de membri, aproape 20% din forța de muncă industrială. În acest context, PSOE și CNT au încheiat aranjamente tactice, iar în 1911, la o reuniune internațională la Bruxelles, PSOE a susținut acțiunile CNT în schimbul promovării în Parlament a unei legi a asigurărilor sociale adoptate în 1912, care a introdus contribuții comune ale angajaților și angajatorilor pentru pensii și asigurări medicale, de inspirație germană, deși implementarea a fost întreruptă de izbucnirea Primului Război Mondial și de criza financiară asociată.

În ambele contexte, îmbinarea unui vehicul electoral cu structuri mutualiste și acțiuni sindicale directe a produs două modele complementare ale mobilizării sud europene. În Italia, infrastructura economică și educațională construită de PSI a consolidat coeziunea pe termen lung, iar în Spania, alianțele tactice dintre PSOE și CNT au demonstrat că solidaritatea dintre partid și sindicat poate genera câștiguri legislative chiar în condițiile unui sistem politic volatil, conturând opțiuni strategice distincte pentru evoluții ulterioare.

3.3. America de Nord: Social Democratic Party şi Liga Socialistă

În Statele Unite, mișcările proto marxiste au dezvoltat un model hibrid între activism parlamentar și sindicalism independent, cristalizat odată cu fondarea Social Democratic Party (SDP) în 1898 și a Ligii Socialiste în 1899. Sub conducerea lui Eugene V. Debs, SDP a utilizat ziarul Appeal to Reason, care a depășit 400 000 de exemplare în 1902, pentru a disemina o platformă de reforme ce includea impozitul progresiv, reglementarea marilor corporații și pensii de stat, atrăgând sprijin în rândul fermierilor din Midwest și al muncitorilor industriali din centrele urbane precum Chicago și Milwaukee. Structura SDP cuprindea circa 150 de organizații locale în 1905, active în ședințe publice, ateliere de educație politică și organizarea de sindicate ale artizanilor; în alegerile din 1900, partidul a nominalizat 165 de candidați locali și a obținut peste 50 000 de voturi cumulat, semnalând potențialul electoral în peisajul politic american.

Liga Socialistă, coordonată de Morris Hillquit și Victor Berger, a respins centralizarea strictă și a promovat un model descentralizat. Până în 1907, Liga a înființat aproximativ 120 de cluburi independente în universități și centre urbane, unde se studia teoria marxistă și se discutau strategiile mișcării; a fost activă în organizarea sindicatelor de strungari și în rândul muncitorilor din căile ferate, facilitând greve locale prin comitete de acțiune directă. La Milwaukee, Berger a obținut încă din 1899 un loc în consiliul municipal, experiență care a contribuit la inițierea primelor reglementări privind condițiile de muncă în fabricile de bere și tutun.

În 1901, SDP și Liga Socialistă au fuzionat în Partidul Socialist din America (SPA), cu program electoral și aparat sindical comune. SPA a funcționat pe baza unui buget alimentat de cotizații proporționale, de circa 1 500 000 USD anual în perioada 1902-1912, susținând campanii ample de propagandă și conferințe regionale; în alegerile prezidențiale din 1904, Debs a obținut peste 402 000 de voturi (3,0% din total), iar în 1912 totalul a crescut la 901 000 (6,0%), confirmând ascensiunea formațiunii. În plan de politici, liderii au militat pentru întărirea aplicării Legii Sherman (antitrust), în vederea limitării practicilor monopoliste și a puterii corporative excesive.

Acest dublu model, o structură electorală coerentă și o rețea de cluburi și sindicate locale, a adaptat doctrina marxistă la condițiile unei democrații liberale cu piață deschisă și pluralism cultural. Combinarea presiunii parlamentare cu mobilizarea de bază a influențat agenda progresistă a epocii și a creat un cadru instituțional pentru extinderea ulterioară a legislației sociale.

4. Social-democrațiile vest-europene

La începutul secolului al XX lea, social democrația vest europeană a trecut de la opoziție marginală la statut de actor politic central, utilizând instrumentele democratice și instituțiile statului pentru a promova reforme sociale concrete. În spații naționale distincte, partidele muncitorești au combinat activismul parlamentar cu rețele mutualiste și cu sindicate robuste, conturând un model de guvernare socială axat pe protecție și incluziune. Transformarea s a sprijinit pe creșterea rapidă a numărului de membri, pe adoptarea legislației privind asigurările sociale și timpul de muncă și pe colaborări tactice cu alte forțe politice. În continuare sunt examinate variațiile strategice generate de specificul instituțional și social, de la construcția rețelelor de bază și presa de partid la negocieri parlamentare și raporturi complexe cu organizațiile sindicale autonome.

4.1. Germania: consolidarea SPD

După abrogarea legilor antisocialiste în 1890, Partidul Social Democrat din Germania (SPD) a trecut de la opoziție clandestină la actor politic legitim, utilizând mijloace legale de comunicare și organizare pentru a și extinde baza și a și structura acțiunea publică. În primii ani, redeschiderea ziarului Vorwärts, cu tiraje care au depășit 150 000 de exemplare, a fost folosită pentru diseminarea programului partidului și informarea muncitorilor asupra drepturilor, iar la congresul de la Erfurt din 1891 a fost adoptat Programul Erfurt, care îmbina revendicări imediate, limitarea zilei de muncă la zece ore și asigurări sociale contra accidentelor și bolilor, cu obiectivul pe termen lung al transformării socialiste.

Între 1890 și 1912, numărul membrilor SPD a crescut de la aproximativ 60 000 la aproape 1 200 000, consolidând poziția formațiunii ca principală forță politică a Germaniei. Creșterea a fost susținută de extinderea rețelei de organizații mutuale și sindicale: peste 3 000 de grupuri locale ofereau asistență reciprocă, organizau cursuri de alfabetizare și gestionau case de ajutor pentru familiile muncitorilor, întărind coeziunea socială și legătura directă dintre partid și electorat.

În paralel, reprezentarea parlamentară a SPD a influențat agenda socială, prin inițiative privind extinderea modelului bismarckian al asigurărilor de sănătate și pensiilor, intensificate după 1897; de pildă, inițiativele privind pensiile muncitorești de la sfârșitul secolului au consolidat principiul contribuțiilor comune ale angajaților și angajatorilor. Totodată, „Comitetele pentru protecția muncii” au monitorizat aplicarea normelor de siguranță în fabrici și au publicat rapoarte periodice, invocate ca model comparativ în dezbaterile europene.

Această combinație de activism parlamentar, rețele mutuale și presiune sindicală a ancorat SPD ca model de social democrație de masă, demonstrând eficiența unei strategii gradualiste de transpunere a teoriei în reforme concrete și pregătind terenul pentru influența social democrației în secolul al XX lea.

4.2. Marea Britanie: fondarea Labour Party

În Marea Britanie, mișcarea muncitorească a urmat o cale gradualistă, combinând activismul sindical cu participarea electorală într‑o strategie de acumulare instituțională. După fondarea Fabian Society în 1884, reformiștii au promovat educația politică și campanii de conștientizare, iar rezoluția Congresului Sindicatelor (TUC) din 1899 a condus la înființarea Labour Representation Committee (LRC) în 1900 pentru susținerea candidaților muncitorești în Parlament; LRC a obținut două mandate în alegerile din 1900 și a adoptat în 1906 denumirea Labour Party. Consolidarea organizațională s‑a produs prin afilierea sindicatelor: până în 1914, peste 1 500 de sindicate și asociații mutuale contribuiau la bugetul partidului, iar numărul membrilor a crescut de la aproximativ 10 000 la peste 60 000.

Structura de bază a partidului cuprindea consilii locale de lucru și comitete de acțiune, care susțineau greve și demonstrații pentru îmbunătățirea condițiilor de muncă și promovarea legislației sociale. În campania pentru Legea asigurărilor naționale din 1911, Labour Party a colaborat strâns cu sindicatele afiliate, în timp ce liderii liberali au avansat cadrul legislativ; analize economice contemporane au oferit argumente pentru extinderea acoperirii asigurărilor. Electoral, sprijinul s‑a consolidat în zone industriale precum Lancashire și West Yorkshire, unde în 1906 au fost câștigate 29 de mandate, iar Keir Hardie a devenit figură emblematică pentru protecția socială și extinderea drepturilor electorale. În paralel, celule de femei muncitoare și cluburi politice au mobilizat aproximativ 20 000 de aderente până în 1914, ridicând nivelul de conștientizare politică în mediile de clasă muncitoare.

Prin îmbinarea sindicalismului organizat, educației politice și participării electorale, Labour Party a transformat mobilizarea muncitorească într‑o forță parlamentară stabilă, demonstrând eficiența unei social‑democrații axate pe reforme graduale în cadrul instituțiilor liberale.

4.3. Franța: SFIO şi dilemele politice

În Franța, social‑democrația s‑a conturat prin convergența mai multor curente socialiste, cristalizată în 1905 în Section Française de l’Internationale Ouvrière (SFIO), după eforturi succesive de coordonare inițiate la sfârșitul secolului al XIX‑lea. SFIO a adoptat o structură de partid de masă, reunind aproximativ 70 000 de membri în primul an și având o prezență puternică la Paris, în nordul și estul industrial, unde „secțiunile” funcționau ca nuclee de propagandă și organizare, cu cursuri politice, presă regională și asistență mutuală în fața represiunii judiciare.

Raportul dintre acțiunea electorală și activismul sindical a generat tensiuni interne persistente. O parte a liderilor, între care Marcel Sembat și Jean Jaurès, a susținut alianțe tactice cu republicanii radicali, obținând mandate parlamentare pe platforme comune și sprijinind reglementări privind protecția muncii, pensionarea și condițiile sanitare, inclusiv acte normative referitoare la durata muncii în jurul anului 1908. De cealaltă parte, sindicatele din Confédération générale du travail (CGT), neafiliate organic partidului, favorizau sindicalismul revoluționar, grevele generale și refuzul colaborării cu partidele „burgheze”, criticând compromisul parlamentar.

Aceste divergențe au culminat la congresul din 1910, când a fost discutată aderarea organizațională a sindicatelor la partid. Jaurès a pledat pentru cooperare și combinarea căii electorale cu acțiunea sindicală, în timp ce aripa favorabilă acțiunii directe a insistat pe independența sindicală; rezultatul a fost un compromis prin care SFIO a recunoscut autonomia CGT, încurajând totodată „comitete mixte” pentru campanii punctuale, inclusiv pentru inițiative de legislație socială din 1912. Prin aceste opțiuni, SFIO a arătat flexibilitatea adaptării doctrinei marxiste la un cadru republican instabil, echilibrând reformismul parlamentar cu presiunea industrială și consolidând rolul social‑democrației în Franța.

5. Concluzii

Evoluția marxismului de la organizații secrete și celule de propagandă la partide de masă a demonstrat capacitatea doctrinei de a se adapta persistent la contexte politice și sociale diferite. În Rusia țaristă, infrastructura clandestină a grupării „Emanciparea Muncii” și a Bundului evreiesc a pregătit terenul pentru mobilizări revoluționare; în Italia și Spania, coexistența vehiculelor electorale cu structuri mutuale și acțiuni sindicale militante a generat configurații politice inedite; în America de Nord, fuziunea activismului parlamentar cu cluburi educaționale a deschis un canal pentru un socialism reprezentativ; iar în vestul Europei, combinarea rețelelor mutualiste, parteneriatelor sindicale și legislației sociale a conturat arhitectura statului‑providență modern. Aceste premise au modelat profund configurația economică și politică a perioadei interbelice, în care reglementările sociale, mecanismele de protecție și echilibrul dintre stat și piață au fost redefinite prin prisma opțiunilor social‑democrate, orientând priorități și instrumente instituționale care vor continua să evolueze în deceniile următoare.