Adevărul despre minciună

Sep 4, 2025

1. Introducere

Minciuna este unul dintre cele mai complexe și fascinante fenomene umane, analizată în numeroase discipline științifice care încearcă să descopere mecanismele sale subtile. Prezentă încă din copilărie și răspândită universal în toate culturile, această formă de comunicare implică procese cognitive avansate, activând multiple regiuni ale creierului și răspunzând unor motivații diverse – de la protejarea sinelui și menținerea imaginii personale, până la păstrarea armoniei sociale și gestionarea echilibrului în relațiile interpersonale. Înțelegerea modului în care minciuna se dezvoltă și funcționează oferă perspective esențiale asupra cogniției, neurobiologiei și dinamicii relațiilor umane, evidențiind nu doar riscurile etice și sociale asociate, ci și rolurile adaptative pe care le joacă în viața individuală și colectivă.

2. Fundamentele cognitive şi psihologice ale minciunii

Studiile psihologice moderne evidențiază că minciuna este o abilitate cognitivă complexă, care implică dezvoltarea unor funcții executive avansate. Cercetările privind dezvoltarea umană arată că capacitatea de a minți apare încă de la vârsta de doi ani, marcând o etapă esențială în evoluția cognitivă a copiilor. Această abilitate timpurie nu reflectă o problemă morală, ci dezvoltarea unor competențe cognitive superioare, precum teoria minții și controlul executiv.

Psihologii explică faptul că minciuna presupune simultan mai multe procese mentale: suprimarea adevărului, crearea unei narațiuni alternative, anticiparea reacțiilor interlocutorului și monitorizarea constantă a coerenței poveștii construite. Această complexitate justifică faptul că minciuna contribuie la dezvoltarea treptată a capacităților cognitive, stimulând memoria de lucru, controlul inhibitor și flexibilitatea mentală.

Cercetările longitudinale arată că minciuna în copilărie nu este neapărat un indicator al unui comportament antisocial în viața adultă, ci mai degrabă un semn al dezvoltării normale a abilităților sociale și cognitive. Totuși, frecvența și tipul minciunilor pot oferi informații despre stilul de atașament, nivelul anxietății și strategiile de adaptare ale copilului.

Studiile privind minciuna în viața cotidiană relevă că adulții mint în medie între zero și două ori pe zi, majoritatea minciunilor fiind minore și având roluri sociale specifice. Cercetătorii au observat diferențe semnificative între genuri: bărbații tind să folosească minciuni egoiste, orientate spre autopromovare, în timp ce femeile preferă minciunile altruiste, menite să protejeze sentimentele celorlalți.

3. Fundamentele neurobiologice ale minciunii

Neuroimagistica modernă a transformat radical modul în care înțelegem procesele cerebrale implicate în minciună. Studiile de rezonanță magnetică funcțională evidențiază că minciuna activează distinct mai multe regiuni cerebrale comparativ cu exprimarea adevărului.

Cortexul prefrontal, responsabil pentru luarea deciziilor și controlul executiv, manifestă o activitate mult crescută în timpul minciunii. Această hiperactivare reflectă efortul cognitiv suplimentar necesar pentru a construi și menține o narațiune falsă. În special, cortexul prefrontal dorsolateral și cel ventromedial joacă roluri esențiale în monitorizarea și ajustarea comportamentului deceput.

Amigdala, structura cerebrală legată de emoții, arată un tipar distinct de activare în timpul minciunii. La primul act de minciună într-o situație nouă, amigdala se activează intens, generând anxietate și vinovăție. Totuși, această activare scade progresiv odată cu repetarea minciunilor, fenomen cunoscut drept dezensibilizare emoțională. Aceasta explică de ce minciuna poate deveni un obicei și de ce primul act de minciună este, adesea, cel mai dificil.

Cercetările asupra conectivității funcționale cerebrale indică faptul că persoanele care mint frecvent au diferențe în materia albă din regiunile prefrontale, sugerând adaptări neuroplastice care facilitează comportamentul deceptiv. Această descoperire ridică întrebări fascinante privind cauzalitatea: oare unii oameni se nasc cu predispoziții neurologice pentru minciună sau creierul se modifică pentru a susține comportamente deceptive repetate?

Studiile asupra cortexului cingulat anterior dezvăluie rolul acestei structuri în detectarea conflictelor și monitorizarea erorilor în timpul minciunii. Această regiune funcționează ca un sistem intern de alarmă, semnalând discrepanțele dintre intenții și acțiuni.

Neurotransmițătorii au, de asemenea, un rol crucial în comportamentul deceptiv. Dopamina, legată de sistemul de recompensă, se eliberează când o minciună are succes, generând un ciclu de întărire pozitivă ce poate explica natura compulsivă a minciunii patologice. În paralel, cortizolul și alți hormoni de stres cresc în situații cu risc ridicat, când consecințele descoperirii minciunii sunt severe.

4. Motivaţiile şi funcţiile sociale ale minciunii

Psihologia contemporană a identificat mai multe categorii distincte de motivații pentru minciună, fiecare cu funcții psihologice și sociale specifice. Această clasificare detaliată oferă o înțelegere mai profundă a complexității comportamentului deceptiv și a efectelor sale asupra relațiilor interpersonale.

Minciunile de autoapărare sunt cele mai frecvente și includ evitarea pedepselor, protejarea imaginii de sine și apărarea împotriva criticilor. Aceste minciuni răspund nevoii fundamentale de siguranță psihologică și fizică, reflectând instincte adaptative bine înrădăcinate.

Minciunile prosociale sau altruiste reprezintă o categorie aparte, care contrazice percepția tradițională a minciunii ca un act antisocial. Ele sunt spuse pentru a proteja sentimentele altora, a păstra armonia socială sau a preveni suferința inutilă. Studiile arată că copiii încep să folosească minciuni prosociale în jurul vârstei de șapte ani, când dezvoltă abilitatea de a înțelege perspectivele celorlalți și de a anticipa impactul emoțional al adevărului.

Cercetările interculturale evidențiază diferențe semnificative în acceptarea minciunilor prosociale între culturile individualiste și cele colectiviste. În societățile colectiviste, unde armonia grupului primează asupra intereselor individuale, minciunile menite să protejeze grupul sau să evite conflictele sunt adesea considerate nu doar acceptabile, ci și moral justificate.

Minciunile instrumentale sau egoiste sunt folosite pentru a obține avantaje personale, fie materiale, fie sociale. Această categorie include exagerările în timpul interviurilor de angajare, ascunderea defectelor la vânzarea unui produs sau crearea unei impresii false pentru a câștiga aprobarea socială. Deși sunt privite mai critic din punct de vedere moral, aceste minciuni reflectă strategii adaptative pentru a face față unui mediu social competitiv.

Motivațiile emoționale pentru minciună includ gestionarea anxietății, evitarea rușinii și menținerea stimei de sine. Cercetările arată că persoanele cu stimă de sine scăzută mint mai des, folosind minciuna ca un mecanism de apărare împotriva judecății sociale percepute.

5. Dimensiunile culturale ale minciunii

Antropologia culturală și psihologia transculturală au evidențiat variații remarcabile în modul în care diferitele culturi percep, clasifică și reglementează comportamentul legat de minciună. Aceste diferențe reflectă valori sociale esențiale și viziuni distincte asupra naturii comunicării și responsabilității sociale.

În culturile individualiste, precum cele din America de Nord și Europa de Vest, adevărul este adesea considerat o valoare fundamentală, iar minciuna este în general condamnată moral. Maximele conversaționale ale cooperării, formulate de filosoful Paul Grice, inclusiv principiul calității sau al sincerității, sunt profund înrădăcinate în aceste societăți.

În schimb, culturile colectiviste, precum cele din Asia de Est, pun accent pe armonia socială și menținerea reputației. În aceste contexte, minciunile care protejează reputația altora sau evită conflictele sunt nu doar tolerate, ci adesea apreciate ca semne de maturitate socială și empatie. Această diferență se reflectă în educația copiilor, care sunt învățați să echilibreze adevărul cu sensibilitatea socială.

Studiile comparative dintre copiii chinezi și cei canadieni evidențiază aceste diferențe culturale încă din primii ani de viață. Copiii chinezi apreciază pozitiv persoanele care mint despre propriile realizări pentru a arăta modestie, în timp ce copiii canadieni condamnă astfel de comportamente ca fiind lipsite de autenticitate.

Chiar și în cadrul aceleiași culturi, există subgrupuri cu norme distincte privind minciuna. De exemplu, în profesii precum diplomația sau negocierea comercială, anumite forme de ambiguitate sau ascundere a informațiilor sunt considerate nu doar acceptabile, ci și esențiale pentru succes.

Diferențele culturale se reflectă și în strategiile de minciună. În culturile individualiste, mincinoșii încearcă să se distanțeze de propriile minciuni folosind mai puține pronume la persoana întâi. În culturile colectiviste, se observă tendința opusă, unde mincinoșii încearcă să protejeze imaginea grupului distanțând comunitatea de minciună.

6. Minciuna în relaţii personale şi profesionale

Cercetările privind minciuna în relațiile apropiate dezvăluie paradoxuri fascinante care contrazic ideea comună că onestitatea este temelia intimității. Studiile longitudinale arată că oamenii mint mai rar partenerilor apropiați, însă atunci când o fac, minciuna provoacă un impact emoțional mai profund și consecințe de durată.

Analizele comunicării în cupluri evidențiază că minciunile din relațiile romantice au adesea rolul de a proteja relația însăși. Partenerii pot ascunde sentimentele de atracție față de alte persoane, cheltuielile financiare sau activitățile care ar putea genera conflicte. Deși aceste minciuni par a fi protecții pe termen scurt, ele pot slăbi încrederea pe termen lung și pot crea distanță emoțională.

Un aspect surprinzător este că minciuna nu afectează doar persoana păcălită, ci și pe cel care minte. Studiile arată că cei care mint în conversații dezvoltă o percepție falsă că și ceilalți mint, ceea ce poate declanșa o spirală descendentă a încrederii reciproce și un sentiment de izolare socială.

Cercetările privind detectarea minciunii în relațiile apropiate arată că partenerii de lungă durată nu sunt neapărat mai buni în a identifica minciunile celuilalt, în ciuda cunoașterii intime. Aceasta sugerează că familiaritatea poate genera o prejudecată a încrederii care îi face pe oameni să ignore semnalele de înșelăciune.

Impactul minciunilor asupra calității relațiilor este complex. În timp ce minciunile mici și ocazionale au efecte reduse, minciuna cronică este strâns legată de scăderea satisfacției în relație, creșterea conflictelor și, în cele din urmă, de destrămarea relației.

7. Manifestările patologice ale minciunii

Pentru majoritatea oamenilor, minciuna rămâne un comportament ocazional și controlat. Totuși, pentru anumite persoane, mințitul devine compulsiv sau chiar patologic, afectând profund funcționarea socială și psihologică.

Minciuna compulsivă se manifestă prin dificultatea de a spune adevărul, chiar și în situații în care minciuna nu aduce avantaje evidente. Persoanele afectate raportează adesea că mint impulsiv, fără o planificare prealabilă, resimțind o satisfacție temporară atunci când minciuna lor este acceptată.

Pseudologia fantastică, cunoscută și sub denumirile de mințenie patologică sau mitomanie, reprezintă cea mai gravă formă a comportamentului de înșelăciune cronică. Această tulburare implică crearea unor povești elaborate și fantastice, în care persoana ajunge să creadă parțial. Spre deosebire de delurile din psihoze, cei cu pseudologie fantastică pot recunoaște falsitatea afirmațiilor atunci când sunt confruntați cu dovezi clare.

Neurobiologia minciunii patologice evidențiază anomalii în cortexul prefrontal și în sistemul limbic, afectând controlul inhibitor și reglarea emoțională. Aceste descoperiri indică o bază neurobiologică pentru formele severe de mitomanie, pe lângă factorii psihologici și de mediu.

Tratamentul minciunii patologice include, de regulă, terapia cognitiv-comportamentală, care se concentrează pe identificarea declanșatorilor, contestarea gândurilor distorsionate și dezvoltarea unor strategii alternative de comunicare. În anumite cazuri, medicația pentru anxietate sau depresie comorbidă poate fi utilă.

Un element esențial în tratament este abordarea motivațiilor profunde ale minciunii. Mulți indivizi cu minciuni compulsive prezintă o stimă de sine fragilă și se tem de respingerea socială. Terapia îi sprijină în construirea unei identități mai solide și în dezvoltarea unor abilități comunicative eficiente.

8. Tehnici de detectare şi contramăsuri

Detectarea minciunii a captivat omenirea de-a lungul mileniilor, însă cercetările științifice moderne evidențiază limite clare ale capacității umane de a identifica comportamentul mincinos. Meta-analizele studiilor arată că oamenii obișnuiți recunosc minciunile cu o precizie doar ușor peste nivelul întâmplării, în ciuda unei încrederi excesive în propriile abilități.

Indicatorii tradiționali ai minciunii – evitarea contactului vizual, agitația, pauzele lungi – s-au dovedit nesigure. Studiile arată că acești indicatori variază mult între indivizi și culturi și pot apărea și în situații de stres autentic sau anxietate socială.

Tehnologiile moderne, precum poligraful, analiza vocii și imagistica cerebrală, oferă îmbunătățiri față de detectarea umană, dar nu ating încă o fiabilitate desăvârșită. Chiar și cele mai avansate echipamente pot fi păcălite de persoane instruite în tehnici de contramăsură.

Cercetările în detectarea automată a minciunii prin inteligență artificială și analiza computațională a limbajului au adus rezultate promițătoare, cu algoritmi care pot identifica minciuna cu o acuratețe de aproximativ 70% în anumite contexte. Totuși, aceste sisteme rămân limitate de calitatea datelor de antrenament și de capacitatea de a se adapta la situații noi.

O descoperire esențială este că cel mai bun predictor al succesului în detectarea minciunii nu este identificarea semnalelor comportamentale, ci înțelegerea motivațiilor și contextului în care o persoană ar putea fi tentată să mintă. Această abordare strategică s-a dovedit mai eficientă decât concentrarea exclusivă pe semnalele fizice sau verbale.

9. Perspective etice şi filosofice asupra minciunii

Filosofia morală s-a confruntat de-a lungul mileniilor cu dilemele legate de minciună, oscilând între poziții absolutiste care condamnă orice formă de minciună și perspective relativiste care analizează minciuna în context.

Immanuel Kant a formulat cea mai fermă poziție anti-minciună din filosofia occidentală, susținând că minciuna este întotdeauna moral greșită, deoarece contravine naturii raționale a ființei umane și subminează autonomia celorlalți. Pentru Kant, chiar și o minciună spusă pentru a salva o viață nevinovată rămâne moral condamnabilă.

În opoziție, filosofia utilitaristă evaluează minciuna în funcție de consecințele sale, acceptând că minciuna poate fi nu doar permisă, ci chiar obligatorie moral atunci când reduce suferința totală sau maximizează binele general. Această perspectivă permite o analiză mai nuanțată a minciunilor prosociale și a situațiilor etice complexe.

Etica virtuții oferă o a treia abordare, concentrându-se pe caracterul persoanei care minte și pe modul în care minciuna contribuie sau dăunează dezvoltării unui caracter virtuos. Din această perspectivă, o minciună ocazională spusă din compasiune poate fi compatibilă cu un caracter moral autentic.

Cercetările empirice privind judecata morală arată că majoritatea oamenilor adoptă un relativism moral pragmatic în evaluarea minciunii. Ei consideră minciuna acceptabilă atunci când adevărul ar provoca „suferință inutilă” — adică o durere emoțională fără beneficii pe termen lung pentru creștere sau învățare.

Studiile asupra standardelor comunitare privind înșelătoria identifică opt situații în care majoritatea oamenilor consideră minciuna etică: când destinatarul este fragil emoțional, aproape de moarte, confuz în legătură cu adevărul sau când minciuna îl ajută să-și salveze reputația în public ori să se concentreze asupra unor aspecte importante.

10. Origini evolutive şi adaptările sociale ale minciunii

Psihologia evolutivă oferă o perspectivă captivantă asupra originii și funcțiilor adaptative ale comportamentului de înșelăciune. Minciuna nu este specifică doar speciei umane; multe animale manifestă forme complexe de înșelăciune tactică, de la mimarea unor specii inofensive până la emiterea unor semnale false de alarmă pentru a obține acces privilegiat la hrană.

În evoluția umană, capacitatea de a înșela și, la fel de important, de a detecta înșelăciunea pare să fi coevoluat într-o adevărată cursă a înarmării cognitive. Dezvoltarea unor grupuri sociale mai mari și mai complexe a creat atât oportunități, cât și presiuni selective pentru comportamentul de înșelăciune și, în același timp, pentru abilități sporite de detectare.

Teoria selecției de grup susține că anumite tipuri de minciună, în special cele prosociale, au fost favorizate deoarece întăresc coeziunea și cooperarea în cadrul grupului. În același timp, evoluția capacităților lingvistice complexe, care permit minciuna elaborată, a avut multiple funcții adaptative, precum planificarea, imaginația și comunicarea despre evenimente neobservabile.

Paradoxul evolutiv al minciunii constă în faptul că, deși abilitatea de a înșela oferă avantaje tactice individuale, încrederea și cooperarea autentică sunt fundamentale pentru succesul grupurilor umane. Această tensiune explică probabil de ce majoritatea oamenilor sunt „mincinoși onești” – capabili să mintă, dar înclinați să spună adevărul în cele mai multe situații.

Studiile asupra dezvoltării ontogenetice a minciunii arată că această abilitate apare simultan cu alte competențe cognitive esențiale, precum teoria minții, controlul executiv și înțelegerea normelor sociale. Această sincronizare susține ideea că minciuna reprezintă o componentă esențială a cogniției sociale umane, nu o anomalie sau o patologie.

11. Strategii educaţionale şi terapeutice

Înțelegerea complexității minciunii are implicații majore pentru educația copiilor și dezvoltarea unor intervenții eficiente. Studiile arată că pedepsirea severă a minciunii în copilărie poate avea efecte inverse, crescând frecvența comportamentului mincinos prin stimularea dorinței de a ascunde adevărul.

Metodele educaționale eficiente pun accent pe cultivarea valorilor autentice legate de onestitate, crearea unui mediu sigur pentru exprimarea adevărului și exemplul oferit de adulți prin comportamente sincere. Copiii pot fi învățați să distingă între minciunile care au consecințe serioase și cele prosociale, dezvoltând astfel un discernământ moral rafinat.

Pentru adulții care se confruntă cu minciuna compulsivă, terapia cognitiv-comportamentală s-a dovedit cea mai eficientă. Aceasta vizează identificarea factorilor declanșatori cognitivi și emoționali, dezvoltarea unor strategii alternative de comunicare și refacerea încrederii în relațiile afectate.

Programele de intervenție de succes recunosc că minciuna poate avea funcții adaptive și caută modalități sănătoase de a satisface aceleași nevoi. Acest lucru implică dezvoltarea abilităților de asertivitate, gestionarea anxietății și consolidarea unei identități stabile.

În era digitală, educația despre minciună trebuie să includă alfabetizarea media și dezvoltarea gândirii critice în evaluarea informațiilor. Tinerii pot fi instruiți să navigheze într-un peisaj informațional complex, în care granițele dintre adevăr și ficțiune devin tot mai puțin clare.

Astfel, minciuna rămâne un fenomen uman esențial care ne provoacă să înțelegem mai bine comunicarea, moralitatea și relațiile sociale. Cercetările recente nu oferă răspunsuri simple, ci evidențiază un tablou complex în care minciuna poate avea atât roluri adaptive, cât și distructive, în funcție de context, motivație și consecințe. Această complexitate cere abordări la fel de nuanțate în educație, terapie și politici sociale, subliniind faptul că înțelegerea minciunii este fundamentală pentru înțelegerea naturii umane.

12. Concluzii

La intersecția dintre nevoia de autoprotecție, dorința de acceptare socială și funcțiile evolutive ale comunicării, minciuna se dezvăluie ca un instrument cu două fețe. Pe de o parte, oferă avantaje imediate: evitarea consecințelor, protejarea sentimentelor celor dragi și adaptarea într-un mediu competitiv. Pe de altă parte, răspândirea excesivă a înșelăciunii subminează încrederea, destramă relațiile interpersonale și poate genera modificări neurobiologice care normalizează comportamentul disonant. Conștientizarea acestor efecte ne oferă posibilitatea de a alege onestitatea nu dintr-o rigiditate morală, ci ca o strategie socială și personală eficientă pe termen lung. Prin educație, intervenții terapeutice și o cultură organizațională centrată pe transparență, putem redirecționa abilitățile cognitive implicate în minciună spre dezvoltarea empatiei, cooperării și rezilienței sociale. Astfel, adevărul devine nu doar o obligație etică, ci o alegere strategică și evolutiv avantajoasă în complexitatea lumii moderne.

Surse bibliografice

21. Wikipedia contributors. (n.d.). Pathological lying
22. Concept Center (2025). Pseudologia Fantastica: Layers of Deceit
23. Mindsol Sarasota (2024). The Role of Therapy in Treating Compulsive Lying
24. Gombos, V. A. (2022). The Science of Lie Detection by Verbal Cues
25. Wikipedia contributors. (n.d.). Lie detection
26. Ekman, P. (2024). Deception Detection | How to Tell If Someone is Lying
27. Markkula Center for Applied Ethics. (2015). Lying
28. The Philosophers’ Magazine. (2023). When Is Telling The Truth No Better Than Lying?
29. Chicago Booth Review. (2022). Eight Ways in Which Lying Is Seen as Moral
30. Oliveira, D. J., & Medeiros, F. (2018). Understanding Lies Based on Evolutionary Psychology
31. Reddit r/AskScience. (n.d.). What’s the evolutionary benefit of “Lying/Deceit”…
32. Welcome Home Vets of NJ. (n.d.). Cognitive Behavioral Therapy For Lying (PDF)
33. InfoClar.org. (2025). Home
34. Berry, D. S., & Pennebaker, J. W. (1993). Detecting Lies and Deceit…
35. Šević, S., & Šević, D. (2021). Lying Without Saying Something False?
36. Maibom, H. L. (Ed.). (2018). The Oxford Handbook of Lying
37. Gächter, S., & Schulz, J. F. (2019). The Effect of Pledges on the Distribution of Lying Behavior
38. Vrij, A. (2018). Lying in Social Psychology
39. Wu, A. D., & Coulson, S. (2018). The Language of Lies: Behavioral and Autonomic Costs…
40. Talwar, V., & Lee, K. (2023). The role of theory of mind, executive function and language…
41. British Journal of Social Psychology. (2022). Why are people “Lying Flat”?
42. Current Psychology. (2022). Exploring the relationship between personality, morality and lying
43. The Truth Comes Naturally! Does It? (2014).
44. Neural correlates of deception: lying about past events… (2016).
45. Neural basis of deception in strategic interactions (2015).
46. Emergence of Lying in Very Young Children (2013).
47. Neural correlates of evaluations of lying and truth-telling… (2011).
48. The Language of Lies: Behavioral and Autonomic Costs… (2018).
49. Frontiers in Psychology (2012). A reverse order interview does not aid deception detection
50. The cognitive load of narrative lies (2019).
51. UND Scholarly Commons. The Psychology of Lying and Deception (PDF).
52. Max Planck Society. (2025). Once a Liar—Always a Liar?
53. Lie prevalence, lie characteristics and strategies… (2019).
54. Scientific Reports. (2020). Neural mechanisms of deception in a social context
55. The phenomenology of lying in young adults… (2019).
56. Psychology Today. (2024). The Psychology and Impact of Lying and Self-Deception
57. The neurobiology of deception… (2009).
58. Binocular vision: moving closer to reality (2004).
59. Molecular Psychiatry. (2023). The neurobiology of IGF-I…
60. Nature Neuroscience. (2020). Brain organoids for the study of human neurobiology
61. Journal of Neurochemistry. (2018). The m6A‐epitranscriptomic signature in neurobiology
62. Brain Imaging and Behavior. (2020). Lying posture affects sleep structures…
63. Research Square. (2024). Functional MRI of imprinting memory
64. IJSRA. (2024). Exploring Pure Consciousness: How Oxytocin Modulates…
65. Online Scientific Research. (2025). BBB-on-a-Chip Models (PDF)
66. IJERPH (2025). Integrate Environmental Context into Maternal Brain Health
67. The role of sensitivity to punishment and reward… (2006).
68. Working memory and executive function in children (2007).
69. The structure of executive function in 3-year-olds (2021).
70. Executive function and emerging math skills (2020).
71. EduBirdie Hub. Neurobiology Of Lying/Deception
72. APA. Speaking of Psychology: Why kids lie
73. Historical Techniques of Lie Detection (2015).
74. Deep Learning Based Attribute Identification for Deceit Prediction… (2025).
75. Frontiers in Psychology (2015). A reverse order interview…
76. A Survey on Deceptive Detection Systems and Technologies (2019).
77. Oxford University Press (2019). The Detection of Crime
78. American Psychologist (1991). Lying Thoughts of an Applied Social Psychologist
79. Applied Cognitive Psychology (2019). The cognitive load of narrative lies
80. Psychology, Crime & Law (2013). Deception Traits in Psychological Interviewing
81. Truth-default theory and the psychology of lying… (2022).
82. ETASR (2024). Ransomware Early Detection Techniques
83. Neural correlates of deception: Meta-analysis (2017).
84. MIT Press. Identifying Word Sense Disambiguation Errors (2014).
85. ETJ PDF. Survey on Deceptive Detection Systems (2019).
86. Neural correlates of spontaneous deception (2015).
87. ACL Anthology (2016). Linguistic Features for Deception Detection (PDF)
88. Frontiers in Psychology (2015). Asking Unanticipated Questions (PDF)
89. Frontiers in Psychology (2021). Verbal Lie Detection: Systematic Review (PDF)
90. Psychology Today (2024). Why Some People Lie to Their Partners So Often
91. ScienceDirect Topics. Lie Detection overview
92. Truthfulness Articles for Cross Cultural Demographics (PDF).
93. Cultural Differences in Children’s White Lie-Telling Behaviour (Thesis).
94. Frontiers in Psychology (2024). ‘Lying Flat’ culture and motivation
95. Frontiers in Psychology (2023). Psychometric properties of the CEMA-A questionnaire: motives for lying
96. Frontiers in Psychology (2020). Navigating Motivation: A Semantic and Subjective Atlas of 7 Motives
97. ASSRJ (2023). Psychological Projection: Trump and Santos
98. Frontiers in Psychology (2020). Research on Non-verbal Signs of Lies and Deceit
99. Journal of Sport & Exercise Psychology (2009). Using cluster analysis…
100. Journal of Language and Social Psychology (2014). The Truth Comes Naturally! Does It?
101. Semantic Scholar record (n.d.). Difficulties and possibilities…
102. Advances in Psychology (2023). Generative Logic and Motivation
103. Neural correlates of deception: review (2016).
104. Deception and reward processing (2009).
105. Moral decisions and cognitive control (2016).
106. Deception in social contexts: Review (2020).
107. American Scientist (2019). The Origins of Lying and Deception in Everyday Life
108. The effect of lying on memory in daily life (2023).
109. Judgment and Decision Making (2015). Does telling white lies signal pro-social preferences?
110. Psychology Today (2022). Research Reveals the Most Common Reasons People Lie
111. arXiv (2015). Does telling white lies signal pro-social preferences?
112. LiveScience (2014). Truth Be Told, White Lies Can Keep Relationships Strong
113. Semantic Scholar record (n.d.). Cognitive-behavioral therapy disorder treatment
114. Semantic Scholar record (n.d.). Modelo integrador… adicción a sustancias
115. Journal of Addiction Therapy & Research (2023). CBT treatment for drug addiction
116. Behaviour Research and Therapy (2023). CBT vs CFT for eating disorders
117. Journal of Behavioral Medicine (2024). CBT for insomnia in CVD meta-analysis
118. Cognitive Therapy and Research (2023). Blended CBT vs TAU for Depression
119. Child & Youth Care Forum (2023). CBT for Complicated Grief
120. Journal of Behavioral and Cognitive Therapy (2023). Predicting CBT outcomes for BN
121. International Journal of Behavioral Medicine (2024). Efficacy and Acceptance of CBT in CFS
122. Cognitive Behaviour Therapy (2024). Processes of change for ACT vs CBT self-help
123. Psychophysiology (2023). Autonomic correlates of deception
124. PNAS Nexus (2023). Deception and social consequences
125. JEP: General (2016). The cognitive basis of dishonesty
126. Frontiers in Human Neuroscience (2013). Deception and the brain (PDF)
127. Good Health Psychology. Compulsive vs Pathological Lying
128. BBC Radio 4 (2025). Why lying is human nature
129. Hopeful Minds (2024). How CBT Can Help Manage Mythomania

Sigur, te rog să îmi trimiți textul pe care vrei să-l verific.