Crize sincronizate și provocarea iliberalismului

1. Introducere

Anul 2025 marchează un moment cu totul excepțional în istoria economică și socială contemporană: ciclul imobiliar de 18 ani atinge vârful de expansiune exact în paralel cu faza de criză a ciclului civilizațional de 80 de ani. Până acum, piețele imobiliare au cunoscut alternanțe regulate între perioade de creștere rapidă și etape de corecție, însă suprapunerea simultană cu o criză instituțională la scară largă generează un context de instabilitate prelungită. Valurile speculative de pe piața proprietăților, împinse de dobânzi reale negative și politici fiscale expansive, au împins momentul corecției de la începutul lui 2026 spre sfârșitul lui 2025. În același timp, memoria colectivă a marilor crize ale secolului XX s-a estompat, iar autoritatea instituțiilor fundamentale create după al Doilea Război Mondial este tot mai puțin recunoscută.

În acest climat de incertitudine, curentele iliberale și extremele de stânga și-au intensificat vocile, propunând soluții care variază de la concentrarea autorității executive și restrângerea libertăților civice în numele ordinii, până la naționalizări și controale sociale stricte, justificate prin necesitatea protejării celor mai vulnerabili de fluctuațiile ciclice. Analiza de față își propune să exploreze modul în care această suprapunere de cicluri creează un cadru favorabil pentru proiecte politice autoritare, confruntând liberalismul clasic cu alternative iliberale și egalitariste și investigând mecanismele prin care aceste tendințe pot duce la consolidarea unor regimuri hibride.

2. Fundamente teoretice

Iliberalismul reprezintă una dintre cele mai acute ameninţări la adresa democraţiilor liberale contemporane, întrucât atacă însăşi baza care le defineşte: separaţia puterilor, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi libertăţile civile. Spre deosebire de autoritarismul clasic, care îşi asumă explicit controlul pârghiilor statului, iliberalismul acţionează adesea din interiorul cadrului legal, folosind mecanisme procedurale pentru a captura instituţii şi a restrânge spaţiul opoziţiei. Astfel, prin modificări legislative sub acoperirea reformei constituţionale, prin numiri politizate ale magistraţilor sau restrângerea independenţei consiliilor de reglementare, iliberalii legitimează aparent legal centralizarea puterii executive.

Atacurile la libertatea de exprimare, reducerea autonomiei mass-media şi aplicarea cenzurii administrative se realizează sub pretextul combaterii dezinformării sau protejării ordinii publice, subminând însă spiritul pluralist al democraţiei.

În literatura politologică occidentală, conceptul de iliberalism constituţional („illiberal constitutionalism”) se diferenţiază de populismul demagogic prin faptul că acesta din urmă mobilizează resentimentele „oamenilor simpli” împotriva „elitelor corupte”, fără a urmări neapărat subminarea separaţiei puterilor. Iliberalismul constituţional merge mai departe, propunând revizuiri ale principiilor fundamentale ale statului de drept în numele eficienţei şi suveranităţii naţionale. Acest model a fost aplicat în Europa Centrală şi de Est, unde partide câştigătoare au folosit mijloace legale pentru a controla agenţiile anticorupţie şi pentru a restricţiona competiţia politică.

Sub umbrela „democraţiei iliberale”, liderii se asociază direct cu voinţa populară şi justifică restrângerea drepturilor cetăţeneşti prin invocarea unui mandat „aprofundat” acordat de majoritatea electorală. Legitimitatea derivă astfel mai mult din susţinerea poporului decât din respectarea procedurilor şi a contragreutăţilor instituţionale.

Literatura de psihologie politică a subliniat existenţa autoritarismului de stânga (left-wing authoritarianism), evidenţiind că apetitul pentru măsuri coercitive nu aparţine exclusiv dreptei radicale. Autoritarismul de stânga se defineşte prin agresivitate împotriva ierarhiilor percepute ca nedrepte, anticonvenţionalism cultural faţă de norme considerate opresive şi cenzură de sus în jos, justificată prin protejarea valorilor egalitariste. În practică, grupări de stânga radicală au pledat pentru interzicerea unor organizaţii sociale şi pentru controlul strict al conţinutului media în numele combaterii „opresiunii capitaliste”.

Aceste forme variate de autoritarism converg într-o amenințare comună la adresa societăților deschise, însă impactul lor devine mult mai puternic în contextul suprapunerii crizelor istorice. Crizele legate de ciclul imobiliar de 18 ani, alternanța dintre boom speculativ și corecție, se intersectează cu faza de criză a ciclului civilizațional de 80 de ani, când instituțiile postbelice își pierd autoritatea, iar coeziunea socială este subminată de pierderea memoriei colective.

Într-un astfel de climat, apetitul public pentru soluţii politice „ferme” creşte, facilitând implementarea proiectelor iliberale şi coercitive.

3. Sincronizarea ciclurilor și impactul economic-social

Sincronizarea excepțională a ciclului imobiliar de 18 ani cu faza de criză a ciclului civilizaţional de aproximativ 80 de ani, care se realizează între sfârșitul lui 2025 și începutul lui 2026, marchează un punct de cotitură cu efecte multiple asupra economiilor, societăților și instituțiilor.

Ciclul imobiliar, definit prin alternanța a trei faze – expansiune, hiperofertă și corecție – a fost susținut, în perioada 2020-2025, de dobânzi reale negative și garanții de stat pentru creditele ipotecare. Cererea de achiziții a depășit oferta, amânând vârful bulei speculative spre sfârșitul anului 2025. Ca urmare, semnalele de ajustare au apărut mai devreme decât se anticipase inițial, afectând sectoarele bancar și investițiile imobiliare.

Teoria ciclului civilizaţional Strauss-Howe descrie patru „turnings” (etape): prosperitate, trezire, deziluzie și criză. Actuala fază de criză pune sub presiune instituțiile create după 1945, bănci centrale, organizații multilaterale și mecanisme de protecție socială, pe măsură ce inflația persistentă și ajustările fiscale creează nemulțumiri care erodează încrederea publică.

Politicile post-pandemice, menite să redreseze rapid economia, au injectat lichidități masive în sectorul imobiliar, unde cererea a depășit cu mult capacitatea de absorbție. Între timp, memoria coletivă a Marii Depresiuni (din 1929) și a altor recesiuni majore s-a estompat, diminuând prudența investitorilor și a consumatorilor.

Efectele economico-financiare ale acestei convergențe sunt multiple. Şocul de lichiditate apare pe măsură ce creditele ipotecare cu restanțe cresc, forțând băncile să majoreze provizioanele și să limiteze creditarea. Reducerea volumului de împrumuturi frânează investițiile și consumul. Ajustarea prețurilor imobiliare provoacă pierderi de activ pentru proprietarii recenți și insolvențe în rândul dezvoltatorilor. Volatilitatea veniturilor din chirii afectează chiriașii, care trebuie să aloce un procent tot mai mare din venituri pentru locuire.

Din perspectiva socială, generațiile tinere sunt cele mai vulnerabile: îndatorează-se pentru achiziții imobiliare la niveluri record și suportă scumpiri ale chiriilor, în timp ce deținătorii de proprietăți vechi își conservă avuția. Aceste discrepanțe generează tensiuni intergeneraționale și cereri pentru politici de redistribuție, cum ar fi impozitarea câștigurilor din capital și garantarea dreptului la locuință.

Pe plan instituțional, scăderea încrederii în băncile centrale și guverne alimentează proteste și mișcări de stradă, iar cererile pentru intervenții de tip „drept la locuință” sau pentru programe sociale extinse devin tot mai puternice.

În absența unor măsuri anticiclice eficiente, această criză sincronizată amenință să reconfigureze arhitectura democratică și economică, favorizând soluțiile radicale, fie prin centralizarea puterii, fie prin intervenții coercitive în piață.

4. Manifestări politice în criză

În perioadele de criză, când cetățenii resimt intens epuizarea resurselor economice și politice, spațiul public devine teren fertil pentru mișcările iliberale și pentru mișcările de extremă stânga. Instabilitatea piețelor imobiliare, scumpirea chiriilor și diminuarea perspectivelor de creștere economică provoacă un sentiment generalizat de nesiguranță, pe care actorii politici îl transformă în argument pentru soluții care promit ordine sau echitate imediată. Partidele și liderii iliberali invocă în mod repetat necesitatea consolidării puterii executive, prezentând pluralismul și separația puterilor drept piedici în calea deciziilor rapide și „eficiente” care ar putea opri declinul economic. În paralel, curentele radicale de stânga insistă asupra responsabilității statului de a interveni masiv în economie, subliniind faptul că piețele libere au generat valuri succesive de criză și au amplificat inegalitățile sociale.

Ambele tendințe fructifică nemulțumirile populației față de instituțiile clasice, guverne, parlamente, instituții financiar‐bancare, acuzate de incompetență și complicitate în reproducerea crizelor ciclice. În acest context, discursurile centrate pe alarmism și pe apelul la protecția „poporului” sau la „ordonarea rapidă a vieții publice” capătă amploare, iar soluțiile moderate, care cer timp și compromisuri, pierd teren în fața formulelor care promit transformări radicale și rapide.

4.1. Iliberalismul și extrema stângă

În perioadele de criză, spațiul public devine teren propice pentru discursuri autoritare, care captează nemulțumirile generate de instabilitatea pieței imobiliare și de eșecurile instituțiilor tradiționale. Iliberalismul constituțional mobilizează resentimentele față de liberalismul clasic, acuzat de cedarea suveranității naționale în fața structurilor supranaționale și a „elitelor globaliste”. Liderii iliberali propun reforme constituționale care extind prerogativele executive, permit numiri politizate în sistemul judiciar și legitimează restrângerile libertăților media sub pretextul securității naționale.

Autoritarismul de stânga, la rândul său, pune în discuție funcționarea piețelor libere, argumentând că acestea produc inegalități structurale și generează crize ciclice. Pentru adepții acestui curent, egalitatea socială poate fi garantată doar prin naționalizări strategice, plafonarea prețurilor la bunurile esențiale și introducerea unui venit minim universal. În viziunea lor, statul extins și intervențiile coercitive în economie constituie singurele instrumente capabile să protejeze categoriile vulnerabile.

Ambele curente împărtășesc o viziune comună asupra centralizării puterii politice, dar divergențele apar în justificări și obiective. Iliberalii invocă prioritar securitatea și suveranitatea, în timp ce radicalii de stânga mizează pe echitatea socială și pe solidaritatea economică. În ambele cazuri, pluralismul politic este perceput ca un obstacol, iar opoziția, ca o amenințare la adresa implementării rapide a soluțiilor propuse.

În practică, guvernele iliberale au adoptat legi care limitează competențele parlamentare și independența justiției, introducând starea de urgență permanentă sau ordonanțe guvernamentale cu putere de lege. În paralel, regimurile autoritare de stânga au controlat companiile strategice și au impus mecanisme de supraveghere a prețurilor și a fluxurilor financiare pentru a asigura finanțarea programelor sociale.

Studiile de caz din Europa Centrală și de Est (Ungaria, Polonia) și din America Latină (Venezuela, Grecia) ilustrează modul în care aceste modele pot duce la erodarea mecanismelor democratice tradiționale și la consolidarea unor regimuri hibrid, în care autoritarismul și egalitarismul se împletesc.

În contextul sincronizării ciclurilor, volatilitatea economică crește atractivitatea acestor soluții „ferme”. Iliberalii folosesc criza ca pretext pentru a legitima consolidarea puterii executive, iar radicalii de stânga justifică interveții coercitive ca răspuns direct la șocurile pieței imobiliare.

4.2. Colaborarea cu regimuri autoritare

Nevoia de resurse și de sprijin logistic determină actorii politici iliberali și partidele de extremă stânga să stabilească legături cu regimuri autoritare. State ca Rusia, China sau Iran oferă credite avantajoase, investiții în infrastructură și contracte favorabile pentru companii de stat, dar cer în schimb adoptarea tehnologiilor de supraveghere și a unor pachete legislative care extind controlul guvernamental.

Parteneriatele formale se realizează prin aderarea la organizații regionale alternative (BRICS, Organizația de Cooperare de la Shanghai) și prin summituri ale țărilor în curs de dezvoltare, unde statele autoritare legitimează reciproc derapajele democratice sub pretextul solidarității Sud-Sud. Acordurile politice bilaterale oferă recunoaștere externă și reprezintă un instrument de presiune împotriva criticilor din instituțiile occidentale.

Pe plan informal, firme private de securitate și companii de tehnologie furnizează soluții de cyber-surveillance și recunoaștere facială, facilitate prin contracte secrete. În paralel, rețele off-shore și donatori anonimi finanțează campanii electorale și think-tank-uri care promovează discursul oficial.

Importul și normalizarea practicilor represive se reflectă în legislația antidezinformare, care impune amenzi împotriva jurnaliștilor critici și creează mecanisme de monitorizare a conținutului online. Parlamentul extinde starea de urgență și puterile serviciilor secrete, erodând transparența decizională și controlul parlamentar.

Studiile de caz arată modul în care Ungaria a obținut cu Rusia contracte energetice condiționate de achiziția de echipamente de supraveghere, iar Turcia a importat din China tehnologii de recunoaștere facială pentru a suprima protestele civice. Venezuela a adoptat finanțări iraniene pentru consolidarea infrastructurii de propagandă și supraveghere.

Pe termen lung, aceste alianțe compromit autonomia politică și suveranitatea reală: dependența de finanțări externe și tehnologii represive subminează reziliența societății civile și extind zona gri dintre democrație și autoritarism. În contextul crizelor sincronizate, volatilitatea economică intensifică apetitul pentru astfel de colaborări, legitimizând politici care erodează statul de drept și valorile liberale.

5. Riscuri și consecințe

Compromiterea independenței justiției prin intervenții politice directe sau indirecte degradează echilibrul puterilor și amenință funcționarea statului de drept. Numirile politizate ale magistraților, modificările arbitrare ale Constituției și restrângerea mandatului instituțiilor de supraveghere fiscală subminează transparența și eficiența mecanismelor de anticorupție.

Prin restrângerea competențelor parlamentarului și transformarea ordonanțelor de urgență în norme permanente, puterea executivă se consolidează, iar contracararea opoziției devine tot mai dificilă. Instituțiile fiscale, afectate de restructurări legislative care limitează supravegherea operațiunilor bancare și a achizițiilor publice, devin incapabile să prevină fraudele și evaziunea fiscală, ceea ce crește deficitul bugetar și perpetuează crizele economice.

Narațiunile de securitate consolidate de liderii iliberali prezintă opoziția politică, mass-media independentă și societatea civilă drept amenințări la adresa stabilității naționale. În acest context, normele anti-dezinformare capătă valențe represive: site-uri critice sunt blocate, jurnaliștii sunt sancționați cu amenzi și sunt monitorizați de structuri guvernamentale.

Pe plan social, polarizarea se adâncește, iar tensiunile intergeneraționale cresc. Generațiile tinere, afectate de datorii ipotecare mari și de prețuri în creștere la chirii, contestă vechile elite economice și politice, iar acestea din urmă privesc cu suspiciune politicile de redistribuție forțată. Aceste conflicte se materializează în proteste de stradă, care pot escalada în violență, din cauza intervenției forțelor de ordine în situații civile.

Prin legi care limitează dreptul de adunare și permit forțelor militare să intervină pentru a „restabili ordinea”, guvernele iliberale transformă protestul pașnic într-o infracțiune gravă. Amenzile exorbitante, arestările și rechizițiile personale devin instrumente frecvente de intimidare.

În consecință, legitimitatea liderilor autoritari crește, alimentată de retorica urgenței și a imposibilității altor soluții, în timp ce clasa politică se închide într-un cerc închis, marginalizând opoziția democratică și instituționalizând un regim hibrid.

6. Concluzii

Sincronizarea ciclică a pieței imobiliare și a ciclului civilizațional în 2025-2026 produce un șoc dublu, cu reverberații profunde pentru democrațiile liberale. Concentrarea puterii executive și controlul mediatic sunt legitimizate de retorica stării de urgență, iar cooperarea cu regimuri autoritare furnizează resurse vitale pentru consolidarea guvernelor hibride.

Această amplificare simultană a crizelor economice și instituționale subminează principiile liberalismului clasic: separația puterilor, independența justiției și libertățile fundamentale. În absența unor mecanisme eficiente de contracarare a acestor tendințe, societățile democratice riscă să se transforme în regimuri în care controlul autoritar și promisiunile de echitate socială coexistă cu slăbirea statului de drept.

Diversitatea manifestărilor politice, de la iliberalismul constituțional la extrema stângă radicală, reflectă competiția pentru definirea legitimității în fața unor publicuri afectate de insecuritate economică și socială. Confruntate cu temeri și nemulțumiri, populațiile pot accepta măsuri extreme, creând astfel un teren fertil pentru liderii autoritari.

În acest moment de inflexiune, arhitectura guvernării democratice este supusă unui test de rezistență fără precedent, iar validitatea mecanismelor liberale va fi determinată de capacitatea societăților de a adapta răspunsurile instituționale la provocările multiple ale crizelor sincronizate.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may also enjoy…