Neorealismul structural și dinamica puterii globale

Oct 17, 2025

1. Introducere

Neorealismul structural oferă un cadru explicativ solid al comportamentului statelor, bazat pe constrângerile generate de arhitectura sistemului internațional și nu pe motivațiile individuale ale liderilor. Realismul clasic, formulat de Hans J. Morgenthau, subliniază că interesul național definit ca putere constituie motorul politicii externe, iar echilibrul de putere previne hegemonia și menține stabilitatea. Totuși, polarizarea bipolară a Războiului Rece și dezvoltarea arsenalelor nucleare au evidențiat limitele unei analize centrate exclusiv pe agenți, impunând redefinirea variabilelor explicative.

În Theory of International Politics (1979), Kenneth N. Waltz introduce noțiunile de anarhie și distribuție relativă a capacităților ca principii ordonatoare ale sistemului internațional. Absența unui guvern supranațional obligă statele să adopte strategii de self-help (auto-ajutor) și să-și calibreze pozițiile în funcție de configurația globală a puterii. Polaritatea, bipolară sau multipolară, determină predictibilitatea costurilor conflictelor și modul de formare a alianțelor, explicând diversitatea răspunsurilor statale în contexte similare.

Doctrina mutual assured destruction (de distrugere reciprocă asigurată) a consolidat stabilitatea bipolară prin descurajarea unui război nuclear direct. Cu toate acestea, crizele regionale și cursele de înarmare au subliniat necesitatea integrării variabilelor economice și instituționale în analiza structurală.

2. Fundamente teoretice

Realismul clasic și neorealismul structural reprezintă două etape conceptuale fundamentale în explicarea politicii internaționale.

Hans J. Morgenthau definește interesul național ca putere și afirmă că echilibrul de putere previne hegemonia și asigură stabilitatea internațională. Calculul rațional al liderilor urmărește maximizarea puterii relative în raport cu adversarii, iar politica externă este guvernată de rațiune și autocontrol. Criticii au subliniat că realismul clasic subestimează rolul instituțiilor internaționale și al normelor în restrângerea comportamentului agresiv, dar el rămâne referința principală pentru analiza echilibrului de putere în secolele al XIX-lea și al XX-lea.

Kenneth N. Waltz reformulează analiza relațiilor internaționale în Theory of International Politics (1979). El introduce două concepte ordonatoare: anarhia, absența unei autorități centrale, și distribuția relativă a capacităților între state. Într-un sistem anarhic, statele adoptă strategii de self-help și își calibrează pozițiile în funcție de configurația globală a puterii. Polaritatea sistemului, bipolară sau multipolară, determină stabilitatea: bipolaritatea oferă predictibilitate și descurajare eficientă, în timp ce multipolaritatea generează alianțe fluide și incertitudine strategică.

Waltz mai descrie unitatea defensivă, conform căreia statele urmăresc un nivel optim al capacității de descurajare, evitând supradezvoltarea care ar declanșa reacții disproporționate. John J. Mearsheimer a propus neorealismul ofensiv, argumentând că statele caută hegemonia regională, nu doar echilibrul defensiv. Dezvoltările ulterioare, integrate în modele hibride, includ actorii non-statali și factorii economici și instituționali, completând astfel perspectiva structurală.

Tranziția de la realismul clasic la neorealismul structural se bazează pe recunoașterea importanței constrângerilor sistemice și pregătește analiza principiilor ordonatoare ale anarhiei și polarității în capitolul următor.

3. Structura sistemului internațional

Structura sistemului internațional se definește prin absența unei autorități supreme (prin anarhie) și prin modul în care sunt distribuite capacitățile materiale între state, variabile fundamentale care exercită constrângeri directe asupra comportamentului statal. Anarhia interzice delegarea exclusivă a securității către o autoritate centrală, obligând fiecare stat să adopte strategii de self-help pentru supraviețuire și integritate teritorială. Polaritatea sistemului, bipolară sau multipolară, influențează costurile și beneficiile colaborării și conflictului, explicând de ce două state cu interese similare pot reacționa diferit în funcție de configurația globală a puterii.

Anarhia reprezintă condiția ontologică a relațiilor internaționale și generează incertitudine strategică permanentă. Lipsa unui centru de putere obligă statele să anticipeze intențiile altora și să-și maximizeze propria securitate, rezultând dilema securității: fiecare creștere defensivă este percepută ca potențial ofensiv de către rivali, alimentând competiția militară.

Hedley Bull descrie «societatea internațională» unde norme și organizații, Convenția de la Viena, Consiliul de Securitate al ONU, misiuni de menținere a păcii, atenuează, dar nu elimină caracterul anarhic al sistemului. Alexander Wendt susține că anarhia este și un construct intersubiectiv: cooperarea crește atunci când statele își aliniază identitățile și percepțiile mutuale.

Polaritatea sistemică reflectă distribuția puterii materiale. Într-un sistem bipolar, două superputeri comparabile în termeni militari și economici își echilibrează arsenalul, creând stabilitate relativă și predictibilitate, așa cum s-a întâmplat în timpul Războiului Rece. În schimb, multipolaritatea, caracterizată prin prezența a trei sau mai multe puteri majore, generează alianțe flexibile și un înalt grad de incertitudine strategică; Europa interbelică exemplifică riscurile unui astfel de aranjament.

Analizele regionale ale lui David A. Lake arată că polaritățile globale pot coexista cu ordini sub-globale, hegemonii regionale în Asia de Est și Europa, influențând formarea de alianțe și competițiile locale. John J. Mearsheimer avertizează că, într-un sistem multipolar, aspirațiile hegemonice regionale declanșează automat echilibrări defensive din partea statelor secundare, amplificând riscul de conflict.

Prin combinarea perspectivelor clasice și neorealiste, se evidențiază modul în care constrângerile anarhice și distribuția capacităților materiale modelează deciziile statelor și coeziunea sistemului internațional, pregătind analiza logicii securității și a mecanismelor de echilibrare din capitolele următoare.

4. Logica și dilema securității

Într-un sistem anarhic, statele nu pot conta pe protecție externă și aplică principiul self-help pentru propria securitate. Incertitudinea privind intențiile adversarilor declanșează dilema securității, deoarece orice avantaj al capacităților defensive este perceput drept potențial ofensiv, generând reacții de acumulare militară. Robert Jervis a arătat că absența informațiilor clare sporește riscul de percepții eronate și de curse de înarmare. Glenn Snyder subliniază că asimetriile informaționale agravează dilema prin amplificarea temerilor reciproce.

Pentru atenuarea incertitudinii, statele pot adopta mecanisme de transparență strategică, precum notificările privind exercițiile militare și rapoartele de dotare, precum și acorduri de control al armamentelor, ca SALT I (1972) și SALT II (1979), care au limitat rachetele strategice și au stabilit canale de dialog militar. Aceste instrumente nu elimină anarhia, dar reduc probabilitatea interpretărilor greșite și întăresc încrederea reciprocă.

Mecanismele defensive urmăresc descurajarea fără a escalada conflictul. Teoria echilibrului ofensiv-defensiv arată că pozițiile defensive avantajoase fac cuceririle costisitoare și descurajează atacurile. Totuși, Randall Schweller avertizează că strategiile defensive sunt adesea confundate cu intenții ofensive, declanșând curse de înarmare.

Exemple istorice includ cursele convenționale anterioare Primul Război Mondial și dezvoltarea arsenalelor nucleare în timpul Războiului Rece. În prezent, competițiile cibernetice și spațiale extind logica acumulării de mijloace ofensive și defensive în domenii neconvenționale.

Pentru a controla aceste cicluri, statele pot adopta strategii de reversibilitate înărmarii, respectiv planuri de dezangajare reciprocă în anumite condiții și pot extinde tratatele multilaterale, precum Tratatul de Neproliferare Nucleară (1968), care au contribuit la încetinirea proliferării nucleare.

5. Mecanisme de echilibrare a puterii

Echilibrarea puterii descrie eforturile statelor de a contracara amenințările la adresa securității lor prin strategii interne și externe, asigurându-și supraviețuirea și menținând astfel stabilitatea regională și globală.

Echilibrarea internă constă în sporirea propriilor resurse militare și economice pentru a atinge un avantaj relativ. Statele alocă un procent din produsul intern brut (PIB) pentru apărare, indicatorul de referință acum fiind pragul de 2% adoptat de membrii Alianței Nord-Atlantice. În timpul Războiului Rece, investițiile masive în forțe convenționale și nucleare de către Statele Unite și Uniunea Sovietică au asigurat un echilibru strategic, dar au generat costuri economice și sociale considerabile.

În prezent, China a majorat cheltuielile militare cu peste 80% între 2009 și 2019, dezvoltând inclusiv capacități cibernetice și spațiale pentru a-și proteja interesele maritime în Marea Chinei de Sud. India și Brazilia își extind industria internă de apărare pentru a-și consolida autonomia strategică și reduce astfel dependența de importuri.

Investițiile în inovație, inteligență artificială, război electronic și securitate cibernetică, completează echilibrarea internă tradițională, extinzând capacitatea de descurajare în domenii neconvenționale. Totuși, supradezvoltarea poate provoca reacții disproporționate și poate alimenta cicluri competitive de înarmare, impunând o calibrare atentă a resurselor.

Echilibrarea externă implică formarea de alianțe și coaliții pentru a spori descurajarea și a partaja costurile securității. Alianțele permit combinarea capacităților militare și economice ale statelor membre, crescând eficiența descurajării fără necesitatea unei creșteri disproporționate a cheltuielilor naționale.

NATO este cel mai cunoscut exemplu: prin articolul 5, statele membre se angajează la apărare colectivă, consolidând echilibrul în Europa de Est și descurajând expansiunea Rusiei. În Indo-Pacific, QUAD, Quadrilateral Security Dialogue, la care participă Statele Unite, India, Japonia și Australia, organizează exerciții navale comune și colaborări în domeniul tehnologic pentru a contracara influența Chinei.

Coalițiile ad-hoc, precum cea creată pentru contra Statului Islamic, demonstrează eficiența parteneriatelor temporare în fața unor amenințări specifice, prin combinarea de resurse militare, informaționale și financiare. Uniunea Europeană testează formate de cooperare militară permanentă prin PESCO (cooperare structurată permanentă) și Fondul European de Apărare, reflectând o formă emergentă de echilibrare externă colectivă.

Alianțele economice, cum este Acordul Trans-Pacific, din care fac parte Australia, Brunei, Canada, Chile, Japonia, Malaysia, Mexic, Noua Zeelandă, Peru, Singapore, Vietnam și Regatul Unit, pot funcționa ca mijloc de presiune comună împotriva actorilor care destabilizează ordinea internațională, prin sancțiuni economice și măsuri de facilitare a comerțului (preferințe tarifare, bariere netarifare reduse, reguli de origine favorabile, facilitare și digitalizare vamală, acces preferențial la piață, recunoaștere reciprocă a standardelor, liberalizarea serviciilor și acces la achiziții publice). Totuși, angajamentele de apărare reciprocă pot genera riscul „tragediei alianțelor”, când statele sunt atrase în conflicte neesențiale pentru securitatea lor imediată, iar adversarii încearcă să slăbească coalițiile prin strategii de divizare.

Echilibrarea internă și externă se completează: creșterea capacităților materiale asigură autonomie strategică, iar alianțele sporesc descurajarea și partajarea costurilor. Echilibrul optim între cele două mecanisme depinde de contextul structurilor de putere și de natura amenințărilor percepute, justificând o strategie integrată de securitate.

6. Statele ca unități defensive și aplicații contemporane

Neorealismul structural susține că tipul de regim politic intern nu influențează în mod fundamental comportamentul extern al statelor. Constrângerile sistemice, anarhia și distribuția relativă a capacităților, determină deciziile strategice, indiferent de natura politică a statelor. Germania nazistă și Uniunea Sovietică au acționat agresiv în anii 1930-1940 datorită logicii de securitate structurale, nu a regimurilor totalitare. Studiile lui Valerie Hudson și Gideon Rose confirmă că politicile externe reflectă poziția relativă în sistem, nu gradul de libertate internă.

Statele Unite, Rusia și China aplică simultan mecanisme de echilibrare externă și penalizări economice pentru a-și proteja interesele. SUA au impus sancțiuni economice împotriva Rusiei prin Legea Magnitsky și Biroul de Control al Activelor Străine, vizând sectoarele energetice și elitele politice. Washingtonul menține un dialog strategic cu Beijingul, întâlniri la nivel militar și canale diplomatice permanente, pentru a preveni incidente în Marea Chinei de Sud.

Rusia contrabalansează izolarea prin proiecte energetice și economice cu China, precum gazoductul Power of Siberia și cooperarea în cadrul Uniunii Economice Eurasiatice, menite să reducă dependența de piețele occidentale.

China folosește o strategie duală: investește prin Inițiativa Belt and Road în infrastructură globală pentru a-și extinde influența economică și impune restricții selective la exporturile de tehnologie pentru a-și proteja lanțurile de aprovizionare. În același timp își consolidează capabilitățile militare în Asia de Sud-Est și Asia Centrală, prin cooperare militară pentru interoperabilitate și prin vânzări de armament pentru influență și acces.

Aceste strategii hibride, care îmbină sancțiuni economice, dialog strategic și proiecte de infrastructura, ilustrează diversificarea mecanismelor de echilibrare externă și self-help, adaptate la complexitatea competiției globale multipolare.

7. Resurse strategice, constrângeri și implicații pentru teorie

Metale rare precum neodim, praseodim și cobalt, sunt concentrate în puține regiuni ale lumii, China producând 60% din total. Controlul acestor resurse determină avantaje tehnologice și capacități militare avansate la nivel global, influențând alianțe economice și impunerea de sancțiuni la export.

Arctica devine un punct strategic odată cu topirea ghețarilor; Pasajul Nord-Vest și Coridorul Mării Nordului reduc timpul de tranzit între Europa și Asia cu până la 40%. Rusia a militarizat porturile arctice și a extins infrastructura de baze, radare și logistică, în timp ce China investește în stații de cercetare și acorduri logistice, promovându-și statutul de ‘stat aproape arctic’. NATO și statele nordice își modernizează flotele și organizează exerciții în regiune pentru a contracara influența rusă.

Strâmtorile strategice Malacca și Suez sunt vulnerabile la instabilitate și piraterie, ceea ce a stimulat dezvoltarea unor rute alternative, precum Coridorul Nord–Sud și Coridorul Trans‑Caspic, pentru diversificarea fluxurilor comerciale și energetice. Aceste inițiative economice-strategice ilustrează interdependența dintre securitate și comerț global.

Neorealismul structural nu include variabile economice-tehnologice și ecologice esențiale pentru distribuția capacităților pe termen lung. Actorii non-statali (companii transnaționale, ONG-uri) joacă un rol major în exploatarea resurselor și lobby-ul politic, aspect neacoperit de modelul clasic. Se propune un model extins care să includă:

un indice al resurselor economice și tehnologice („Resource-Tech Index”) pentru a cuantifica controlul lanțurilor de aprovizionare;
parametri ecologici privind impactul schimbărilor climatice asupra accesibilității rutei maritime și a zăcămintelor arctice;
conceptul de echilibrare multi-actor, integrând influența actorilor non-statali în deciziile de securitate.

Această adaptare oferă predicții mai nuanțate și direcții pentru politici de securitate care combină mijloace militare, economice și de reglementare ecologică, completând paradigma neorealistă pentru realitățile dinamice ale secolului XXI.